Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Nici nu apuc sa fac un tur cu privirea de jur-imprejur si inteleg ca totul e alb. In jos, in sus. Ce naiba se intampla? Frig nu e. Nici cald. Nu exista vreme. Asta chiar e ciudat. Incep sa ma intreb cu voce tare: cum sa fie chiar totul alb?! Nici nu stiu daca ma mir sau sunt speriat de-a binelea. CINE e albul asta? Si inghet. Realizez ca mi-e frica. Si nu ca atunci, in padure, cand m-a prins noaptea si am simtit cum se apropie, haos in carne si oase, un lup. Nu l-am vazut, nu stiu daca l-am auzit, dar l-am simtit. Trebuia sa fie un lup. Doar de ei mi-e atat de frica. Singura forta vie care mi-a transformat mintea in piatra pura, plina doar de senzatia de rece solid…
Mi-e frica! Nu exista decat frica. Nu am carne, nu am sentimente, am frica. Frica alba. Care creste continuu.
Si simt ca vine direct catre mine, de neoprit, din toate partile in acelasi timp, acelasi tot, acelasi corp. Stiu in buricele degetelor ca nu adie nici un vant si stiu, totusi, ca vine cu o viteza care nu e din lumea asta. Frica ma paralizeaza. Inima a stat. Asteapta. “Asteapta…”, imi soptesc.
Totul e alb, ma uit prin mine, transparent. Ochii prin care vad sunt albi. Nu e doar o culoare, e TOT.
Si creste…
Nu exista forme, senzatii de nici un fel. Nu stiam ca poate exista o frica atat de mare!
Si realizez: voi muri! Este inevitabil. Stiu acum si frica devine paroxistica. Se invarteste catre mine cu o viteza mai mare decat pot percepe. Albul striveste alb. Albul are consistenta fricii. Vine, vine… “Vine!”
Daca as fi avut corp, as fi facut pe mine si as fi avut erectie, senzatii pe care le am ca aievea.
Roata alba uriasa, din lumea alba, e in fata mea, invartindu-se in ultima clipa, realizez intr-o fractiune. Nu poate decat sa ma striveasca! E atat de mare, sunt umilit. O roata.
Trece peste mine.
Sufletul mi s-a ridicat din corp, sunt mort. Linistea e singurul lucru viu. Sunt fericit, nu exista frica si altceva nu mai conteaza. Fericit! Si viu. Ma pot obisnui cu senzatia. Si chiar o fac! Nu dupa mult, revin in corp.
Parca adie usor si vantul.
Ma uit la mine si vantul dispare ca si cum nici n-a fost: sunt alb si ochii imi sunt la fel de albi. Sunt nelinistit.
Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Mi-e frica…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu