Ana si prietenii ei

Faceti cunostinta cu Ana! Ana este o fetita cu noroc. In timp ce pictam pentru ea personaje alese cu grija, ma intrebam cum ar fi fost sa vin eu, pe vremea cand eram si eu un pui, de om, sa-mi gasesc camaruta plina de culoare si de voiosie. Mama Anei mi-a povestit ca, in primele zile, Ana a stat mai mult cocotata pe spatarul de la canapea, sa vorbeasca cu Minnie mai de aproape. Si ca era toata un zambet. Si ca la culcare, ea, tata sau bunicii, puteau crea povesti dupa fiecare imagine. 

Ana a mai crescut un an. Intre timp, parintii ei au decis sa se mute in alta locuinta. Si pentru ca Anei i-a fost bine langa prietenii ei, ma duc din nou sa pictez pentru ea. O alta lume. Tot voioasa. Tot mica. Dar mai mare cu un an.:)

Viseaza si tu prin mainile mele!

Gata! Sunt gata! Sunt gata sa recunosc totul. :) Eu vreau sa traiesc din forme si culori. Eu vreau sa traiesc din vise. Din visele mele si din visele altor oameni.
Tot aud pe la prieteni, cunoscuti, prietenii altora, cunoscutii unor necunoscuti...ca ar vrea si ei sa traiasca intr-o casa frumoasa. Multi isi propun chiar, sa stranga bani pentru un moment cand isi vor permite sa "schimbe prin casa". Stii cum e cand cauti ochelarii care-s pe nas? Exact asa: traind intr-un loc nedrag, rutinat in ochii tai, la un moment dat nici nu mai vezi ce-ai putea face acolo, sa-ti placa. Cel mai des, crezi ca ar trebui sa renovezi, sa schimbi absolut tot ca sa te simti bine. Din comoditate, din lipsa de timp, din teama ca nu poti sustine o schimbare, amani procesul asta si venirea zilnica acasa ajunge sa te indispuna, chiar... E un chin nejustificat, pe bune! Sa-ti imbunatatesti aspectul casei, sa-ti creezi o atmosfera care sa te bucure, nu e vreo filozofie! Si n-ai acum idee, cum e sa te trezesti dimineata si sa zambesti fiindca in jur e un univers care te reprezinta.
Sunt unii care sunt pasionati de asta. Care viseaza si noaptea si ziua, ce sa mai faca ei si pe unde...ce sa mai schimbe, ce sa modifice... Eu sunt un exemplar din asta.. Si am chef oricand sa te ajut pe tine, sa aduci in realitate, ceea ce-ti doresti de la casa ta. De la locul unde tu ai putea sa te regasesti.. Sa vad pe cineva zambind in timp ce lucrez si casa i se transforma, e de fapt adevarata rasplata. De cate ori am facut asta, mi-am zis ca, e clar, asta ma anima!
Iar acum sunt pregatita. Daca vrei sa vezi dinainte cum va arata, facem un proiect si e aproape ca o poza. Daca nu, iti desenez, iti exemplific si tot ajungem unde vrei. Poate fi maine.

 Eu ma trezesc aici. Asa imi place mie!:)

Si uite cum facem: cheama-ma acolo unde simti ca vrei sa schimbi ceva si nu stii ce. Stam impreuna si vorbim. Pun ramasag acum, ca foarte repede, ai sa te bucuri!:))) Si eu, la fel!

Intro de Toma Nour

De ce sa nu fiu asa cum sunt? Pentru ca urasc. De cele mai multe ori, fara motiv aparent, pur si simplu, visceral. Apar reactii de neinteles unei minti calme, echilibrate. De unde sa scot eu insa o minte echilibrata? Asa ca, in lipsa ei, urasc. Nici macar cu patima. Rece, ca un nebun cu un plan.

E o trecere. Brusc sunt impotriva ordinii, impotriva oricarui lucru cu forma. Nu-mi plac formele. Instinctul formei m-a tradat. Si a facut-o ca o forta cu viata proprie, parca pentru a ma arata cu degetul. Dar cum as putea trai cu singurul principiu valabil: “murim, asa ca nimic nu conteaza in afara dorintei de a prelungi viata”?
Cum de NU as putea?

“ - Ma simt de parca am blackout-uri. Jur. De la o vreme. Parca lesin si ma trezesc dupa 3 luni. Nu glumesc. Am asa, momente in care nu mai stiu unde sunt si de ce e septembrie si nu aprilie.

- Esti bine, Liana.

- De ce?

- Eu ma intreb cum de am 44 de ani si nu 38. Parca anii trec aiuristic rau, nu-mi aduc aminte amanunte deloc, doar simt ca sunt mai plin sau doar altfel. Altminteri nu as percepe trecerea timpului deloc. Memoria mea a devenit nu doar selectiva, ci parca o unealta in lupta pentru supravietuire ... ciudat e ca nu stiu ce fel de supravietuire. Probabil cand voi afla, va fi prea tarziu, cum se intampla cu oamenii.
Nu cred ca mi se potriveste timpul de pace. Eu sunt bun numai daca sunt dus la extreme. Zilnic.”

Am pierdut esenta de cand eram copil sau doar ma bantuie acum frica? A ramas doar dorul de mirosul de pamant reavan, rascolit imediat dupa ploaie, plin de frunze moarte. Mirosul inimii.

"Vis" de Toma Nour

 

Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Nici nu apuc sa fac un tur cu privirea de jur-imprejur si inteleg ca totul e alb. In jos, in sus. Ce naiba se intampla? Frig nu e. Nici cald. Nu exista vreme. Asta chiar e ciudat. Incep sa ma intreb cu voce tare: cum sa fie chiar totul alb?! Nici nu stiu daca ma mir sau sunt speriat de-a binelea. CINE e albul asta? Si inghet. Realizez ca mi-e frica. Si nu ca atunci, in padure, cand m-a prins noaptea si am simtit cum se apropie, haos in carne si oase, un lup. Nu l-am vazut, nu stiu daca l-am auzit, dar l-am simtit. Trebuia sa fie un lup. Doar de ei mi-e atat de frica. Singura forta vie care mi-a  transformat mintea in piatra pura, plina doar de senzatia de rece solid…

Mi-e frica! Nu exista decat frica. Nu am carne, nu am sentimente, am frica. Frica alba. Care creste continuu.

Si simt ca vine direct catre mine, de neoprit, din toate partile in acelasi timp, acelasi tot, acelasi corp. Stiu in buricele degetelor ca nu adie nici un vant si stiu, totusi, ca vine cu o viteza care nu e din lumea asta. Frica ma paralizeaza. Inima a stat. Asteapta. “Asteapta…”, imi soptesc.

Totul e alb, ma uit prin mine, transparent. Ochii prin care vad sunt albi. Nu e doar o culoare, e TOT. 

Si creste…

Nu exista forme, senzatii de nici un fel. Nu stiam ca poate exista o frica atat de mare!

Si realizez: voi muri! Este inevitabil. Stiu acum si frica devine paroxistica. Se invarteste catre mine cu o viteza mai mare decat pot percepe. Albul striveste alb. Albul are consistenta fricii. Vine, vine… “Vine!”

Daca as fi avut corp, as fi facut pe mine si as fi avut erectie, senzatii pe care le am ca aievea.

Roata alba uriasa, din lumea alba, e in fata mea, invartindu-se in ultima clipa, realizez intr-o fractiune. Nu poate decat sa ma striveasca! E atat de mare, sunt umilit. O roata.

Trece peste mine.

Sufletul mi s-a ridicat din corp, sunt mort. Linistea e singurul lucru viu. Sunt fericit, nu exista frica si altceva nu mai conteaza. Fericit! Si viu. Ma pot obisnui cu senzatia. Si chiar o fac! Nu dupa mult, revin in corp.

Parca adie usor si vantul.

Ma uit la mine si vantul dispare ca si cum nici n-a fost: sunt alb si ochii imi sunt la fel de albi. Sunt nelinistit.

Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Mi-e frica…

Maine, 24 februarie, Unacaniciuna se dă in stambă la Sala Dalles. Dacă nu vii, o sa-ti fie iarnă! Primavara acolo s-a ascuns!:)

Briose, cochetarii acum la Dalles.. Zilnic pana la 20.00

Cordon cu nasturi impielitati