Amenajări interioare cu exprimări exterioare...

Pofteşte înăuntru!





În casa mea se fac lucruri frumoase, de care nu mai are nimeni. Înfrumuseţez lucruri banale. Înveselesc obiectele tăcute. Îmi plac obiectele vechi. Îmi plac obiectele nelafel. Muncesc cu spor şi cu pasiune, fără măsuri de timp. Simt că e gata când începe să mă bucure de-a dreptul.. Cad lată până o iau de la capăt. Hainele pe care le fac sunt atemporale. Frumoase, ciudate, minunate...urâte, sunt autentice! Din fiecare model, există doar o măsură. Pentru că am mereu idei în "stand by". N-am timp să mă repet. Altcineva s-o facă, dacă vrea...îi spun cum.

Îmi plac culorile rău de tot. Lucrez doar când am chef. Am chef mereu..

Fac orice ţine de îndemânare. Mă bălăcesc în smacuri de pereţi până la nuanţa "aia", şmotruiesc lemne pân' la os dacă acolo-i frumosul, cos până nu-mi mai simt buricele degetelor! Pot să vorbesc despre asta oricât..întreabă-mă orice te colorează.

joi, 24 februarie 2011

"Vis" de Toma Nour


 
Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Nici nu apuc sa fac un tur cu privirea de jur-imprejur si inteleg ca totul e alb. In jos, in sus. Ce naiba se intampla? Frig nu e. Nici cald. Nu exista vreme. Asta chiar e ciudat. Incep sa ma intreb cu voce tare: cum sa fie chiar totul alb?! Nici nu stiu daca ma mir sau sunt speriat de-a binelea. CINE e albul asta? Si inghet. Realizez ca mi-e frica. Si nu ca atunci, in padure, cand m-a prins noaptea si am simtit cum se apropie, haos in carne si oase, un lup. Nu l-am vazut, nu stiu daca l-am auzit, dar l-am simtit. Trebuia sa fie un lup. Doar de ei mi-e atat de frica. Singura forta vie care mi-a  transformat mintea in piatra pura, plina doar de senzatia de rece solid…

Mi-e frica! Nu exista decat frica. Nu am carne, nu am sentimente, am frica. Frica alba. Care creste continuu.
Si simt ca vine direct catre mine, de neoprit, din toate partile in acelasi timp, acelasi tot, acelasi corp. Stiu in buricele degetelor ca nu adie nici un vant si stiu, totusi, ca vine cu o viteza care nu e din lumea asta. Frica ma paralizeaza. Inima a stat. Asteapta. “Asteapta…”, imi soptesc.

Totul e alb, ma uit prin mine, transparent. Ochii prin care vad sunt albi. Nu e doar o culoare, e TOT. 
Si creste…
Nu exista forme, senzatii de nici un fel. Nu stiam ca poate exista o frica atat de mare!
Si realizez: voi muri! Este inevitabil. Stiu acum si frica devine paroxistica. Se invarteste catre mine cu o viteza mai mare decat pot percepe. Albul striveste alb. Albul are consistenta fricii. Vine, vine… “Vine!”
Daca as fi avut corp, as fi facut pe mine si as fi avut erectie, senzatii pe care le am ca aievea.
Roata alba uriasa, din lumea alba, e in fata mea, invartindu-se in ultima clipa, realizez intr-o fractiune. Nu poate decat sa ma striveasca! E atat de mare, sunt umilit. O roata.
Trece peste mine.

Sufletul mi s-a ridicat din corp, sunt mort. Linistea e singurul lucru viu. Sunt fericit, nu exista frica si altceva nu mai conteaza. Fericit! Si viu. Ma pot obisnui cu senzatia. Si chiar o fac! Nu dupa mult, revin in corp.
Parca adie usor si vantul.
Ma uit la mine si vantul dispare ca si cum nici n-a fost: sunt alb si ochii imi sunt la fel de albi. Sunt nelinistit.
Stau in picioare. Privesc inainte si vad doar alb. Mi-e frica…

miercuri, 9 februarie 2011

Cuib

E un an nou. Nu inseamna nimic asta, concret. Simbolic insa, mi-e ciuda ca l-am inceput cu un suflet mlastinos.
Nu mai vreau zbucium in viata mea. Nu e o minciuna sau un mit, ca cea mai mare parte din ce suntem, creem cu mintea. Cu dorinta de a fi ceva anume. Cu autosugestia chiar..
Vad acum, la cei 30 spre 31 pe care ii am, ca nu ma mai pot minti. Nu sunt altfel decat ceilalti. Iar daca sunt, diferentele sunt nesemnificative, diferiti sunt si ceilalti de mine. Dar am ajuns sa ravnesc la calea banala, comuna, pe care ei o urmeaza si par linistiti.  Simt in mine puterea de a-mi gasi linistea dupa aceeasi cale, adaptata felului meu de a fi. Sunt constienta ca e un fel frumos, poate picant dar ma pot modela pentru a proteja un cuib. Nu mai vreau sa ascund ceea ce-mi doresc profund, doar din teama ca, la fel ca multi altii, as putea esua. Vreau si pot sa lupt cu desisurile unei minti analitice pe care din pacate cred, o am, si sa construiesc cuibul meu. Nu spune nimeni ca asta e usor dar cred ca e strict o chestiune de vointa. Pun in balanta zbuciumul inerent incertitudinii si instabilitatii cu probabilul zbucium al unei rutini. De parca asta n-ar depinde tot de mine…de noi.
Vreau un om pentru care sinceritatea sa nu fie o exceptie, o teama. Vreau un om care sa inteleaga  ca el si cuibul sau inseamna esenta existentei lui. Un om care sa simta asta, nu sa o afirme doar pentru ca asa-i corect. Un om care, alaturi de mine, sa-si doreasca sa vada un cuib lipit iar fisurile acestuia sa se rezolve inauntru, nu prin terti, terte sau fuga. Un om care sa nu fuga de adevar ci sa faca tot ce poate si ce stie, sa creeze armonie in jurul lui. Armonie prin adevar. Si nu prin ignoranta! Si nu prin retragere!! Ochii inchisi nu inseamna armonie! Nu mai vreau sa ma prefac niciodata ca totul functioneaza normal atunci cand simt si  cand am evidenta faptului ca nu functioneaza. Nu mai vreau ipocrizie…nu in cuibul meu. Vreau sa evoluez sanatos. Stiu cu mintea si cu inima, ca adevarul spus sinelui atrage dupa sine armonia sinelui. Daca nu ai niciun motiv aparent sa nu traiesti armonios langa cineva, atunci inseamna ca exista un motiv inaparent. Daca simti ca iubesti omul ala si totusi nu poti, ai alt motiv. Recunoaste-l! Poate e la tine, poate e la el. Nu mai vreau sa-mi fie frica sa vorbesc doar pentru ca vorbele mele, adevarate fara tagada, enerveaza pe cel caruia i se adreseaza. Nu mai vreau! Vreau un om deschis, sunt un om deschis.
Nu mai vreau niciodata sa aud ca nu-mi cunosc pozitia de femeie! Mi-o cunosc, sunt femeie prin toti porii mei! Ma port, muncesc, gandesc, simt, iubesc si plang ca o femeie! Sunt mica, sunt blanda sunt fragila.  Si am in mine nevoia de a construi un cuib. Am nevoie de un barbat care sa aiba in el nevoia de a proteja cuibul, care sa stie singur ce are de facut, pentru care baza sa fie asta iar actiunile sale sa nu distruga sau sa indeparteze, ci sa adune, sa lipeasca.
Vreau un om care sa-si recunoasca metehnele si sa se amuze de lupta cu ele, nu de imposibilitatea de a le combate, de parca ele i-ar conduce viata. Vreau un om, nu o leguma, dependenta de clima, de soare si de mila altora. Vreau un om care sa vrea sa fie bun, curat la minte si la trup, care sa se iubeasca si care sa stie iubeasca. Care sa nu se lase dus de valul arogantei pentru ca asa e mai interesant, pentru ca el asa e! Daca asa e, inseamna ca nu stie sa fie altfel, inseamna ca e prea putin pentru ce am in mine de dat. Nu pot trai fara sa dau tot, asa sunt eu. Poate de asta cer celui de langa mine sa aiba grija de ceea ce e, sa ma lase sa-l iubesc frumos. Poate de asta am atata grija de ceea ce sunt, pentru a nu-l sili pe celalalt sa suporte orice i-ar putea provoca dezgust, neplacere, disconfort, rusine ca ma iubeste.
Nu vreau un om slab, nu sunt un om slab. Sunt un om armonios cum putini oameni cunosc, si nu din dezinteres ci din intelegere, sunt un om deschis cum nu cunosc pe nimeni, sunt un om care are grija de el si de toti din jurul sau, sunt un om care din firescul sau nu acapareaza pe ceilalti ci are propriile sale preocupari. Sunt o femeie care se muleaza dupa barbatul sau si ii impartaseste pasiunile.
Am avut grija de mine, nu sunt in pozitia de a accepta orice, sa nu raman singura. Vreau sa iubesc omul meu. Sunt de acord ca toti ne adaptam mediului si celor din jur si ca trebuie sa facem asta. Dar nu mai sunt de acord sa renunt la bunul simt universal pentru ca as putea calca lenea, mandria sau ignoranta cuiva. 
Nu mai vreau sa ma uit in ochii unui barbat care ma minte si care ma uraste fiindca stiu. Nu mai vreau sa intru in pamant doar ca sa dispar de langa cel care ma minte. Nu mai vreau sa ma tem sa ma  uit in oglinda de teama ca as putea vedea un monstru, pe care l-am intuit in oglinda ochilor lui de las. Nu mai vrea sa aud ezitarea din voce cand pun o intrebare simpla. Nu mai vreau nesomn, nu mai vreau sa ma simt jalnic pentru ca sunt inteligenta! Urasc absurdul .
Un om care ma refuza pentru inteligenta mea e un om putin, care are in plan sa se ascunda toata viata. De el, de mine.. Nu, eu nu sunt femela stabila de acasa, orice-ar fi! Sunt ceea ce sunt si nu e putin.
Oamenii sunt, asa cum si denumirea lor tradeaza, oameni. Adica fiinte superioare. Adica au simtire si gandire. Toti, fara exceptie, ne simtim atrasi de altii in afara de ce pare a fi sub stapanirea noastra. Oricat de bun ar fi ceea ce avem, faptul ca avem ne face sa ravnim la un altceva. E firesc, doar nu putem manca numai carne fripta sau numai altceva oricat de mult am fi iubit lucrul ala la inceput. Bine, un pic exagerata comparatia culinara, poate…desi, exact cum pe carne poti pune alte si alte condimente si o poti gati in nenumarate moduri, la fel poti redescoperi omul de langa tine. Daca odata l-ai iubit mult, adica daca baza exista, poti sa cunosti multe fatete ale personalitatii sale.Unele iti vor placea, altele nu..intocmai preferintelor culinare, dar cunoaste-l! E o amagire prosteasca de-a dreptul sa crezi ca un alt om care te atrage va avea alta soarta in sufletul tau. Nu vorbesc despre cazurile in care se naste iubire. Vorbesc despre ispite. Nu poti servi din toate ispitele pe care stralucitor le prezinta galantarul vietii, fara sa lasi urme. Adulmeca, apropie-te, exploreaza dar nu rani. Ne bazam pe iertarea celui care ne iubeste. Nu gandim. Raman urme..care din nefericire se rasfrang tot asupra noastra. Am iertat si eu dar n-a mai fost niciodata la fel. Am simtit si cand omul meu iubit adulmeca si am tacut. Si n-a durut atat de tare. A fost picant dar omenesc. Am simtit sfichiuirea unei muscaturi pe care parea a o ravni si a durut pana la plasele. Si nu m-am mai putut deschide la fel ca inainte. Si nu l-am mai putut iubi la fel de curajos, la fel de total.Si nu s-a mai simtit iubit la fel ca inainte. Si s-a inchis mai mult. Apoi si eu. Si iar el. Pana cand? Si mai ales de ce? Lucrurile se pot controla daca esti intreg la minte si daca stii ce vrei. Nu poti visa ca fiecare ispita te va mangaia pe frunte cand ai febra si-ti va creste puii. Nu e ca o ceata pe ochi.
Cat de mult inseamna tot ce vreau? Pare ca cer viata altuia? Pare ca un alt om nu ar putea trai langa mine? Sunt astea oare "pretentii"? Pentru mine e atat de simplu!