O menire pentru omenire

De cand am devenit constienta de mine ca fiinta, aud in jur expresia "traim vremuri grele".  Prezent continuu de 30 de ani. "Vremuri grele" isi aminteau si bunicii mei ca au trait, vremuri de razboi, foamete, saracie si mizerie. "Vremuri grele" spun si parintii mei ca au trait, in comunism, restrictii, cenzuri. Frunzarind istoria, vezi ca greu a fost dintotdeauna, poate mai greu, mult mai greu...dar acum e mai greu, ca traiesc eu in timpul asta. Asadar, "vremurile grele" au un prezent continuu de mult mai multa vreme decat viata mea, de 30 de ani. Vremuri bune au fost vreodata? De cand e lumea asta...

Nu sunt oare cele bune laolalta cu cele rele? De ce aleg oamenii sa le vada pe cele grele? Fericirea e o stare scurta, cica... Niciodata deplina, din cauza apasarilor permanente adunate sau care ameninta sa vina. Ea este insa la fel de prezenta. Fericirea e toata starea din restul timpului ce-mi ramane, dupa ce scad  ingrijorarea, durerea, nemultumirea, neimplinirea sau lipsa. Fericirea e de fapt normalitatea. Si e mai mare decat greul, daca o vad cumulat. Fericirea nu e doar starea fiziologica de descarcare brusca a endorfinelor. Asa cum nici nefericirea nu e doar momentul cand ni se intampla o tragedie. Dar nu, oamenii nu aleg calea asta de a privi. Zic bine: alegere.

Adevarat, ni se intampla necazuri. Pierdem pe cineva important pentru noi. Ne imbolnavim grav si suferim toata viata. Pierdem tot ce am acumulat o viata. Sunt intamplari triste, fara indoiala. Cele din urma tin doar de acceptare.

De ce nu alegem in toate celelalte cazuri de nefericire, in loc sa ne uitam cu manie inapoi, sa privim calea lunga ce se desfasoara inainte? De ce nu ne scuturam, nu ne ridicam capul catre inaltimi si nu spunem: nu depind de nimic in afara de mine?! Nu ma leaga nimic de starea de rau. Ies din ea cand vreau. Eu.

Daca fiecare s-ar lupta cu sine, nu sa izbandeasca (impotriva nevoii lui reale), nu sa castige cauze fara un real folos, nu sa iasa invingator in batalii fara continut, ci sa inteleaga ce i se intampla si ce l-ar umple cu adevarat ca suflet, lumea asta minunata in care traim pentru un timp mult prea scurt, ar fi plina de oameni macar multumiti.

Ambitia/ Orgoliul: de ce avem nevoie de ambitie? Ca sa evoluam, aud voci…Ma ambitionez, urc pe scara sociala (o alta gaselnita total inutila) si de acolo, de sus, privesc imbatranit inapoi si vad cate lucruri minunate am pierdut, cata inima amara am strans, cata truda si ciuda! Dar sunt sus! Mor de sus. Nu mor de jos, ca altii. Dar mor. Egal.

De ce n-as alege sa ma ascult? Sa-mi recunosc ce mic sunt, ce imi vine natural sa fac, ce pot sa creez fara sa-mi calc pe suflet. Suntem atat de multi, atat de diferiti si ce bine ca-i asa! Daca fiecare si-ar intelege calea si s-ar scutura de orgoliul de a fi ceea ce nu intelege cu inima sa fie, lumea ar avea exact tot ce ar fi necesar sa mearga frumos mai departe. Sa nu existe rusinea de a nu fi ajuns la maturitate "cineva" din paleta stramta pe care ti-o serveste societatea!

Oamenii sunt buni, in esenta... Daca sunt rai, excluzand marunta proportie patologica (iar bolile psihice sunt totusi nemolipsitoare), sa zicem, sunt rai de nefericire. Sunt rai din razbunare. Ca ceea ce se trezesc ca sunt, nu e acceptat de ceilalti, sau de ei. Si mor visand calea pe care si-ar fi dorit sa o aleaga. Dar n-au avut curaj. Ce curaj? Sa fie ei.

Meseriile nobile. Ce inseamna "meserie"?  Ce inseamna "nobil"? Cine face aceasta imparteala? Si de ce este acceptata intru neimplinirea noastra? De ce daca visez de mic sa vopsesc garduri, ma tem sa fac asta pentru ca lumea ma va vedea mai rau decat daca sunt doctor? De ce sa trag de mine intr-un sens in care poate nu voi fi niciodata talentat? As fi putut vopsi garduri intr-un mod atat de armonios pentru sufletul meu! As fi putut aduce multumire celor ce le-ar fi vazut… dar mai ales mie… As fi putut fi un om implinit doar vopsind garduri. Si chipul meu ar fi fost senin.

Exista meserii reziduale. Acestea sunt de obicei, sansa cea de pe urma a celor ce n-au invatat. "Ai sa ajungi ca..Z, repetentul clasei!" Evident, cineva le-ar fi putut face cu placere poate si pe astea, daca n-ar fi fost incadrate: "croitoreasa ai sa ajungi!" Ce frumoasa e croitoria! Si nu-i deloc usoara. De ce-ar fi rusinos sa faci asta? Si se trezeste careva ca a ajuns mare si n-a facut nimic din ce visa si trebuie sa faca ceva, orice, si-nvata croitoria! Cat sa se descurce, eventual...si nu crede-n ea, si nu creeaza, si-i un supliciu..Si-i un nefericit..

Educatia. Familia in care m-am nascut, rezultat al "vremurilor grele", nu mi-a putut asigura educatia. Trebuie insa sa supravietuiesc, sa fac ceva, orice. N-am educatie inalta, pot doar sa stau cu oile pe camp. Si toata viata oftez cu barba intr-un toiag, visand c-as fi putut ajunge  magistrat poate, daca parintii mei, victime ale aceleiasi oranduiri, m-ar fi putut trimite la scoala. Un altul intre timp, scarbit de-atata sclipici pe eticheta sociala, isi roade coatele in sila pe banci educative, de teama ca ar putea ajunge un nimeni. Dar ar fi fost fericit sa citeasca pe camp cat e ziua de lunga! Nu i s-ar permite sa recunoasca asta! Si devine ursuz, inchis, nefericit. Sau in cele din urma chiar isi ia campii si recurge la droguri, alcool si alte "rele". De ce? "A avut toate conditiile". Dar a simtit ca e altcineva...

Nimeni nu e nimeni! Toti avem un rost, rostul nostru, pe care l-am urma cu atata drag daca am avea curaj sa-l recunoastem! Suntem toti creatori. Ar trebui sa vedem asta. Nu este de fapt obligatoriu sa facem nimic din ce nu simtim propriu sufletului nostru. Cine face ca ceva sa fie obligatoriu? Ne nastem egali, cu drepturi egale. Nu e doar o vorba. Putem alege noi, pentru noi. Lumea asta nefericita in care traim, este asa pentru ca cei mai multi nu aleg. Li se alege.

Toti suntem tot. Tot ce ne trebuie.

Afaceri de succes. Urasc cuvantul "afacere". Are o conotatie mercantila. Lipsita de simtire. Este o reusita financiara, atat. Si ce usor poate sa devina falimentara daca mediul se schimba! Iar cuvantul succes nu are intelesul corect in lumea noastra. Succesul, privit ca reusita, este implinirea unui scop important acceptat de ceilalti. X  este un manager de succes. Un avocat de succes. Un pictor de succes. Succesul nu este apreciat prin propria implinire ci prin concretizare in castiguri financiare sau faima. Implinirea unei meniri. Menirea cui? Cine spune? Daca faci cu pasiune ceva, orice, nu esti recunoscut ca fiind de succes daca nu ai aprobare sociala. Cati oameni fac cu pasiune ceva si nu castiga suficient incat sa devina renumiti? Cata frustrare aduna acestia ca nu li se recunoaste valoarea? Exemple sunt peste tot. Numai daca ne gandim la marile talente in arta sau literatura care au murit in mizerie! Talentul lor s-a vazut dupa. La ce bun pentru ei? Recunoastera lor ca talente, i-ar fi implinit, poate.. Poate le-ar fi dat aripi si ar fi creat mai mult. Poate n-ar fi fost condamnati sa traiasca greu, sa se inece in alcool de frustrare, sa se imbolnaveasca in saracie... Cata frustrare trebuie sa fi simtit atatia oameni, ca au avut indrazneala sa fie ei! Culmea e ca atunci cand cineva reuseste sa se iteasca din multime facand ceva cu pasiune, explicatiile nu sunt astea. Ci: cutare a facut nu stiu ce, din daruire, perseverenta, etc... Unde-i pasiunea? Cum ai putea stimula un spirit inovator sa faca ce-i vine daca de la inceput ii spui ca geniul e 1% inspiratie si restul transpiratie? Cui ii place sa transpire ca un ogar haituit? Vorba asta este adevarata dar vine absolut natural cand esti condus de pasiune.

De ce nu avem deschiderea sa recunoastem ce este frumos, atunci cand chiar este? Cand ne bucura ochii.. Pentru ca ne e ciuda. De ce asta a facut asta si n-am facut-o eu? Pentru ca nu sunt liber cu mine, simplu! Daca-s fi, as face poate altceva, frumos deopotriva, dar altfel. Pentru ca exista si aici reguli. Si pentru ca frumosul are si el masura. Data de cine? Nu de fiecare dintre noi? Noi nu vedem cu ochii nostri. Ochii nostri nu conteaza. Ochii libelulici ai societatii, da. M-as imbraca in lila dar nu mai e la moda.. ma imbrac atunci in bej dar bejul nu-mi place si cand ma uit la mine, vad ca-mi sta si rau. Dar e la moda. Ma voi imbraca in bej, voi simti ca-mi sta rau si chiar imi va sta. Nu exista moda! Exista frumos. Frumosul fiecaruia. Exista chiar si imprimeul "fashion victim" pe care il purtam cu mandrie. Nimeni nu vede cat este de trist?

Ochii mei sunt oglinda sufletului meu, parca...nu? De ce nu ma iubesc pe mine, eu?

Dupa mine, un real succes este acela in care atingi ca individ implinirea de a face ceea ce te face multumit. Ai reusit cu tine. Dar succesul are o masura data de altii. Iar noi acceptam cu tristete. Ne vedem fiecare ca pe centrul universului propriu dar asta nu corespunde cu clasificarea sociala. Aici apare declicul personal, Si pierderea increderii ca suntem buni. Si renuntarea sau abordarea superficiala. Ca... "ce rost are"?

Comparatia. Sunt bun in ceea ce fac dar fac altfel decat celalalt. Si celalalt are succes. Sa fac la fel ca el, sa am si eu. Ca el, mie nu mi se potriveste. Nu sunt fericit facand asa. Si nu fac bine. Si nu ajung acolo unde credeam. De ce? Fac la fel! Devin foarte repede nefericit, imi vine sa las balta totul, nu sunt bun pentru asta. Ma lupt cu mine sa merg pe cai pentru care pantofii mei nu sunt potriviti. De ce nu renunt? De ce nu redevin eu? Ca mine, am succesul meu. Eu sunt eu si niciodata celalalt nu va fi ca mine. Nici eu nu voi fi ca el. Suntem buni in orice suntem noi. Nu e sanatoasa comparatia aici.

De multe ori omul, animal inteligent, invata un pattern al succesului, pe care il aplica. De ceva mai putine ori, reusita chiar apare. Apar venituri, apare faima... apare si fericirea? Temporara, probabil... De ce cand toti in jur te invidiaza pentru ce ai ajuns (fara sa se intrebe "ce-ai ajuns" de fapt?), te simti totusi un trist? Pentru ca n-ai ajuns la tine. Ai ajuns la ce "trebuia" sa ajungi pentru ceilalti. Tie nu-ti trebuiai decat tu. Tu nu mai ai loc in tine. Beat de un succes recunoscut, nu poti renunta la nefericirea ta. Si esti un manios frustrat, inexplicabil in aparenta.

De sef iti este frica. Alta tampenie! De ce sa-ti fie? Pentru ca depinzi de el...Depinzi de ce? De deciziile unui egal? Crezi ca el nu sufera, nu plange, nu-l doare nimic? E om. In primul rand. Apoi, e trist. Tristetea lui nu e mai mica sau mai importanta pentru ca e sef. Are aceeasi suma de oase, de organe si aceeasi greutate a creierului. C-asa-i omul! Pe toate acestea descrise, apasa insa pe langa ce face el si ceea ce faci tu, si cei din rand cu tine. De ce? Pentru ca el nu-si ajunge lui. Isi este putin. Pentru ca nu se are, nu se cunoaste ca om.  Si cauta energii in jur. Neavand putere din el, are nevoie sa fie oficial recunoscut ca are. De cele mai multe ori. Exista si situatiile fericite dar rare, in care ajung sefi cei care inteleg caile firesti ale lucrurilor si isi inspira subalternii. De obicei au cai foarte simple si naturale de a rezolva situatii. Astia sunt iubiti. Ei se au pe ei si nu incearca din fire sa-ti smulga energii cu care sa se hraneasca.

N-am inteles niciodata de ce oamenii nu pleaca dintr-un loc de munca in care se simt nefericiti. Nefericirea este durerea sufletului. De acord? Durerea, stiintific vorbind, este un semnal ca exista un stimul nociv pentru organism, de care, fireste, trebuie sa te indepartezi.

De cate ori se intampla sa ne doara ceva si sa nu facem nimic? Luam repede un medicament, punem o compresa rece, orice dar sa ne treaca odata! De ce ar functiona sufletul altfel? De ce acceptam durerea din frustrare de regula, ca pe o boala cronica cu care traim ca n-avem incotro? Betegi asa, mergem in turma, tarandu-ne mai mult. N-avem randament, adunam nemultumiri din partea celorlalti, rasfrante asupra noastra, ne betegim mai rau si tot asa... Intreb: de ce? Nu cumva locul meu nu e aici? Nu cumva eu pot fi excelent undeva unde sunt eu? Unde ma regasesc, adica... De cine depind eu? De mine si atat!!!

Da, dar chiar daca eu gandesc asa, ceilalti nu gandesc la fel si oriunde m-as duce tot la frustrare voi ajunge. Cine ma impiedica totusi sa caut pana imi gasesc locul? Cine imi pune zagazuri pe minte si suflet? Cine a hotarat ca omul nu poate face in viata decat o meserie sau un numar limitat de meserii?. E fals. Perfectionarea apare, e adevarat si cu experienta. Dar pasiunea de a face ceva iti va casca ochii si vei invata rapid lucruri acumulate de altii, obligati, intr-o viata, poate. Trebuie doar sa iti lasi libertatea de a alege, oridecateori nu te regasesti. Poate crezi ca vei pierde timp. Timp in care ai fi facut ce? In care ai fi suferit. Poate pe mai multi bani. Un fel de "baba sufera la frumusete"... dar niciodata nu ne intrebam: doar atat costa sufletul meu? Acesti N bani pe luna? Sufletul meu e unul. Si carnea mea e una. Si nu e pentru totdeauna.

In cautarea ta, vei munci oricum. Deci vei castiga, vei trai. Si oriunde te-ai duce, iei cu tine singura valoare reala pe care o ai, pe tine. Apropo, cand faci ce-ti place, cuvantul "munca" dispare din vocabular. Timpul nu se mai masoara in bani si gauri negre in suflet ci in rezultate de toate naturile. Mai ales in nevoia de a face mai mult. Pentru ca-ti place. Pentru ca nu-ti rupi din suflet, ci-ti dai.