Amenajări interioare cu exprimări exterioare...

Pofteşte înăuntru!





În casa mea se fac lucruri frumoase, de care nu mai are nimeni. Înfrumuseţez lucruri banale. Înveselesc obiectele tăcute. Îmi plac obiectele vechi. Îmi plac obiectele nelafel. Muncesc cu spor şi cu pasiune, fără măsuri de timp. Simt că e gata când începe să mă bucure de-a dreptul.. Cad lată până o iau de la capăt. Hainele pe care le fac sunt atemporale. Frumoase, ciudate, minunate...urâte, sunt autentice! Din fiecare model, există doar o măsură. Pentru că am mereu idei în "stand by". N-am timp să mă repet. Altcineva s-o facă, dacă vrea...îi spun cum.

Îmi plac culorile rău de tot. Lucrez doar când am chef. Am chef mereu..

Fac orice ţine de îndemânare. Mă bălăcesc în smacuri de pereţi până la nuanţa "aia", şmotruiesc lemne pân' la os dacă acolo-i frumosul, cos până nu-mi mai simt buricele degetelor! Pot să vorbesc despre asta oricât..întreabă-mă orice te colorează.

miercuri, 9 februarie 2011

Cuib

E un an nou. Nu inseamna nimic asta, concret. Simbolic insa, mi-e ciuda ca l-am inceput cu un suflet mlastinos.
Nu mai vreau zbucium in viata mea. Nu e o minciuna sau un mit, ca cea mai mare parte din ce suntem, creem cu mintea. Cu dorinta de a fi ceva anume. Cu autosugestia chiar..
Vad acum, la cei 30 spre 31 pe care ii am, ca nu ma mai pot minti. Nu sunt altfel decat ceilalti. Iar daca sunt, diferentele sunt nesemnificative, diferiti sunt si ceilalti de mine. Dar am ajuns sa ravnesc la calea banala, comuna, pe care ei o urmeaza si par linistiti.  Simt in mine puterea de a-mi gasi linistea dupa aceeasi cale, adaptata felului meu de a fi. Sunt constienta ca e un fel frumos, poate picant dar ma pot modela pentru a proteja un cuib. Nu mai vreau sa ascund ceea ce-mi doresc profund, doar din teama ca, la fel ca multi altii, as putea esua. Vreau si pot sa lupt cu desisurile unei minti analitice pe care din pacate cred, o am, si sa construiesc cuibul meu. Nu spune nimeni ca asta e usor dar cred ca e strict o chestiune de vointa. Pun in balanta zbuciumul inerent incertitudinii si instabilitatii cu probabilul zbucium al unei rutini. De parca asta n-ar depinde tot de mine…de noi.
Vreau un om pentru care sinceritatea sa nu fie o exceptie, o teama. Vreau un om care sa inteleaga  ca el si cuibul sau inseamna esenta existentei lui. Un om care sa simta asta, nu sa o afirme doar pentru ca asa-i corect. Un om care, alaturi de mine, sa-si doreasca sa vada un cuib lipit iar fisurile acestuia sa se rezolve inauntru, nu prin terti, terte sau fuga. Un om care sa nu fuga de adevar ci sa faca tot ce poate si ce stie, sa creeze armonie in jurul lui. Armonie prin adevar. Si nu prin ignoranta! Si nu prin retragere!! Ochii inchisi nu inseamna armonie! Nu mai vreau sa ma prefac niciodata ca totul functioneaza normal atunci cand simt si  cand am evidenta faptului ca nu functioneaza. Nu mai vreau ipocrizie…nu in cuibul meu. Vreau sa evoluez sanatos. Stiu cu mintea si cu inima, ca adevarul spus sinelui atrage dupa sine armonia sinelui. Daca nu ai niciun motiv aparent sa nu traiesti armonios langa cineva, atunci inseamna ca exista un motiv inaparent. Daca simti ca iubesti omul ala si totusi nu poti, ai alt motiv. Recunoaste-l! Poate e la tine, poate e la el. Nu mai vreau sa-mi fie frica sa vorbesc doar pentru ca vorbele mele, adevarate fara tagada, enerveaza pe cel caruia i se adreseaza. Nu mai vreau! Vreau un om deschis, sunt un om deschis.
Nu mai vreau niciodata sa aud ca nu-mi cunosc pozitia de femeie! Mi-o cunosc, sunt femeie prin toti porii mei! Ma port, muncesc, gandesc, simt, iubesc si plang ca o femeie! Sunt mica, sunt blanda sunt fragila.  Si am in mine nevoia de a construi un cuib. Am nevoie de un barbat care sa aiba in el nevoia de a proteja cuibul, care sa stie singur ce are de facut, pentru care baza sa fie asta iar actiunile sale sa nu distruga sau sa indeparteze, ci sa adune, sa lipeasca.
Vreau un om care sa-si recunoasca metehnele si sa se amuze de lupta cu ele, nu de imposibilitatea de a le combate, de parca ele i-ar conduce viata. Vreau un om, nu o leguma, dependenta de clima, de soare si de mila altora. Vreau un om care sa vrea sa fie bun, curat la minte si la trup, care sa se iubeasca si care sa stie iubeasca. Care sa nu se lase dus de valul arogantei pentru ca asa e mai interesant, pentru ca el asa e! Daca asa e, inseamna ca nu stie sa fie altfel, inseamna ca e prea putin pentru ce am in mine de dat. Nu pot trai fara sa dau tot, asa sunt eu. Poate de asta cer celui de langa mine sa aiba grija de ceea ce e, sa ma lase sa-l iubesc frumos. Poate de asta am atata grija de ceea ce sunt, pentru a nu-l sili pe celalalt sa suporte orice i-ar putea provoca dezgust, neplacere, disconfort, rusine ca ma iubeste.
Nu vreau un om slab, nu sunt un om slab. Sunt un om armonios cum putini oameni cunosc, si nu din dezinteres ci din intelegere, sunt un om deschis cum nu cunosc pe nimeni, sunt un om care are grija de el si de toti din jurul sau, sunt un om care din firescul sau nu acapareaza pe ceilalti ci are propriile sale preocupari. Sunt o femeie care se muleaza dupa barbatul sau si ii impartaseste pasiunile.
Am avut grija de mine, nu sunt in pozitia de a accepta orice, sa nu raman singura. Vreau sa iubesc omul meu. Sunt de acord ca toti ne adaptam mediului si celor din jur si ca trebuie sa facem asta. Dar nu mai sunt de acord sa renunt la bunul simt universal pentru ca as putea calca lenea, mandria sau ignoranta cuiva. 
Nu mai vreau sa ma uit in ochii unui barbat care ma minte si care ma uraste fiindca stiu. Nu mai vreau sa intru in pamant doar ca sa dispar de langa cel care ma minte. Nu mai vreau sa ma tem sa ma  uit in oglinda de teama ca as putea vedea un monstru, pe care l-am intuit in oglinda ochilor lui de las. Nu mai vrea sa aud ezitarea din voce cand pun o intrebare simpla. Nu mai vreau nesomn, nu mai vreau sa ma simt jalnic pentru ca sunt inteligenta! Urasc absurdul .
Un om care ma refuza pentru inteligenta mea e un om putin, care are in plan sa se ascunda toata viata. De el, de mine.. Nu, eu nu sunt femela stabila de acasa, orice-ar fi! Sunt ceea ce sunt si nu e putin.
Oamenii sunt, asa cum si denumirea lor tradeaza, oameni. Adica fiinte superioare. Adica au simtire si gandire. Toti, fara exceptie, ne simtim atrasi de altii in afara de ce pare a fi sub stapanirea noastra. Oricat de bun ar fi ceea ce avem, faptul ca avem ne face sa ravnim la un altceva. E firesc, doar nu putem manca numai carne fripta sau numai altceva oricat de mult am fi iubit lucrul ala la inceput. Bine, un pic exagerata comparatia culinara, poate…desi, exact cum pe carne poti pune alte si alte condimente si o poti gati in nenumarate moduri, la fel poti redescoperi omul de langa tine. Daca odata l-ai iubit mult, adica daca baza exista, poti sa cunosti multe fatete ale personalitatii sale.Unele iti vor placea, altele nu..intocmai preferintelor culinare, dar cunoaste-l! E o amagire prosteasca de-a dreptul sa crezi ca un alt om care te atrage va avea alta soarta in sufletul tau. Nu vorbesc despre cazurile in care se naste iubire. Vorbesc despre ispite. Nu poti servi din toate ispitele pe care stralucitor le prezinta galantarul vietii, fara sa lasi urme. Adulmeca, apropie-te, exploreaza dar nu rani. Ne bazam pe iertarea celui care ne iubeste. Nu gandim. Raman urme..care din nefericire se rasfrang tot asupra noastra. Am iertat si eu dar n-a mai fost niciodata la fel. Am simtit si cand omul meu iubit adulmeca si am tacut. Si n-a durut atat de tare. A fost picant dar omenesc. Am simtit sfichiuirea unei muscaturi pe care parea a o ravni si a durut pana la plasele. Si nu m-am mai putut deschide la fel ca inainte. Si nu l-am mai putut iubi la fel de curajos, la fel de total.Si nu s-a mai simtit iubit la fel ca inainte. Si s-a inchis mai mult. Apoi si eu. Si iar el. Pana cand? Si mai ales de ce? Lucrurile se pot controla daca esti intreg la minte si daca stii ce vrei. Nu poti visa ca fiecare ispita te va mangaia pe frunte cand ai febra si-ti va creste puii. Nu e ca o ceata pe ochi.
Cat de mult inseamna tot ce vreau? Pare ca cer viata altuia? Pare ca un alt om nu ar putea trai langa mine? Sunt astea oare "pretentii"? Pentru mine e atat de simplu!

4 comentarii:

  1. E ca si cand m-as citi pe mine. Am citit tot dintr-o suflare si nu mi-a venit sa cred ca imic itesc trairile prin cuvintele altcuiva.
    In alta ordine de idei, ai sa gasesti si omul potrivit pentru un cuib, barbatul care sa nu se teama de femeia care gandeste...Eu inca il caut, dar stiu ca este acolo undeva. Frumos scris, frumos gandit!

    RăspundețiȘtergere
  2. Exact cum spuneam...toti suntem plamaditi oarecum la fel. Exista insa sanse pe care ni le da parcursul vietii care apar rar. Pe astea le tinem minte. Cu ele vom trai mereu intr-un sertar, acolo.. Sunt si aceia care insa nu le vad. Cred ca nu sunt pentru ei. Mai trist e cand ii vezi intr-o perpetua nefericire, neiubind, neiubindu-se.

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga mea...viata este acum si poate maine...ieri a devenit amintire...fiecare are in seratasul sufletului sau amintiri prafuite..nostalgii..insa VIATA esti TU!!!Cuibul este locul implinirii cand exista asumarea deciziei pentru doi...trei...
    Acest eseu reprezinta gandirea mea dupa o viata traita...cu mare drag pentru tine...

    Ninge…un cer de fulgi ma inconjoara intr-un dans ordonat si in acelasi timp haotic. Intre cer si pamant , intre intuneric si lumina, atat de aproape de sfarsit, se strecoara aparent jucausi, asternandu-se supusi oriunde. Veselia puritatii pe care muritorii o pierd intr-o lupta inutila cu vesnicia! Ei, numai ei pot sa te mangie si sa se topeasca de placere acolo unde te ating..... Ii las sa-si faca jocul invidioasa pe renasterea lor periodica...dar renastere.
    Ma intorc in camera unde ma asteapta caldura caminului....e atata liniste.... o liniste neconditionata de vrere . Intr-o singuratate dorita ma las purtata de ganduri...refuz amintiri care dor....caut....caut...astept...
    Stiu ca am lasat in urma multa durere...a mea, a altora, poate am construit castele de nisip, iluzii, vise. Am incercat de atatea ori sa invat iubirea incat am obosit. Impovarator sa iubesti , coplesitor sa fii iubit!
    Senzatia reciprocitatii este iluzorie! Biata fiinta umana nu va invata niciodata ca viata nu se repeta in acelas ciclu...ca existenta este unica , orice renastere producandu-se la alta dimensiune. De aici zbaterea nebuneasca de a iubi orbeste...pe oricine...oricand...oriunde..numai iubire sa fie ! Ce e iubirea ??? Inaltare, tresarire, dorinta, durere....niciodata constanta, niciodata vesnicie...niciodata!!! Imbinatii spasmodice de simtire si trup...cuvinte care mangie..cuvinte care dor...sfarsit..inceput...apoi impacarea cu tine. Dezastrul omenirii este ca nu poate sa iubeasca total, nesfarsit. Teama de pedeapsa singuratatii obliga la fapte si cuvinte care sunt departe de gandire. Facem nesfarsite scoruri de sentimente ca si cum viata noastra este un joc de zaruri, cerem “duble”..trebuie sa fim doi. Alte cifre relationale sunt deja refuzate moral si uman: cat poti iubi..cate persoane poti iubi...cum poti....Momentul sfarsitului ne prinde nepregatiti si neimpacati cu iubirea. Pana si in acel moment, intr-un mod egoist , aratam tuturor durerea desprinderii, lasandu-le sentimentul iubirii. Realitatea este ca vrem sa fim iubiti si dupa...fara sa facem prea multe sacrificii in timpul existential. Atat de usor spui “iubesc” si atat de inexplicabila este trairea. Cuvantul in sine, poate fi corelat cu “vreau” , reprezinta de fapt dorinta…niciodata renuntare. Te trezesti in timp atat de secatuit de daruire incat orice cautare pare zadarnica. Ce cautam ? O noua neimplinire, o altfel de suferinta ca si cum multele cicatrici nu ne ajung si nici nu au puterea exemplului si-al invatarii. Vrem nesfarsit confirmarea sentimentului pentru ca numai el ne hraneste orgoliul...Si daca primim iubire, ne bucura, nerenuntand la o noua cautare ...vesnic flamanzi, neprimind nicicand cat ne-am dori. Clipa nu ne mai satisface!
    Curios este ca uneori “sansa” iti aduce un noian de iubiri si atunci te simti impovarat, ajungand acelas secatuit , alergand spre singuratate , nemaiputind sa daruiesti nici macar cuvinte. Te consolezi ca “ ne nastem si murim singuri”. Tandemul” el” si” ea” apare bizar.....El si Ea care au simulat fericirea , speranta, renuntarea, durerea...care s-au iubit atat de imprudent nebuneste, cerand si luand tot ....
    Ninge....un El si o Ea lasa pe zapada urme de pasi care sunt acoperite de fulgii de zapada......se opresc pentru un sarut pasional...pornesc mai departe spre cabana care le va adaposti clipele de iubire........Dimineata , fiecare cu bagajele sale , alearga spre masina...sunt grabiti ...unde?......
    probabil spre o noua cautare...nu au lasat in urma lor nimic.....fulgii au acoperit totul....si ninge......

    RăspundețiȘtergere
  4. Mda...visam...asta putem face fara oprelisti. Uite...cred ca visul e singurul "ceva" definitiv. Un motor cu combustibil gratuit. Nu?:)

    RăspundețiȘtergere